Exologie

Pe plajă, ascultând vuietul mării, sub întuneric.

Posibil dintr-o vină adevărată, de prea multele nepăsări la modă sau din tristețile virtuale molipsitoare-și-oricum-mult-prea-greu-de-mascat, am început să fim dependenți de zgomotele de fond. Întrezărim cuvintele, ființele, gesturile doar printre ele, deși nimeni nu disecă încă transa. Jocul de (ne)clarități, înaintarea sau depărtarea planurilor sonore  care se ‘editează’ singure, spre surpriza  noastră. Ca și când cineva ar avea grijă să ne decupeze ce e important cu adevărat, la ce trebuie să fim atenți fără efort. O lumină răvășită, sunete și scarmonii neobservate înainte. Marea doar vuiește, când tu taci.

Câțiva pași mai încolo, apoi ne-am întors.

Întotdeauna singur, în plictiselile deocheate ale zilei. Nu ne pierdem firea, deși lumina grațioasă din jurul tău pare când mângâiere, când se lamentează. Ai văzut vreodată cuvinte care încearcă să se formeze, să se întrupeze într-o voce nouă, nemaiauzită, insuportabil de calmă și tandră. Ai simțit că păcătuiești ascultând cuvintele astea nemairostite. Ai demontat cu un zâmbet mic de tot sistemul ingenios care trebuia să le ascundă în mod perfect. Da, și mie mi-e un pic frică de tine.

Patul lui taciturn, dar sub un cer curat.

În sus și în jos, răzgâiat pe acoperișuri, nu plângând pe străzi, în fața ferestrelor, în parcare, la intrarea în supermarket – cu mâna întinsă, în stația de metrou, pe jumătate dezgolit, zâmbind  a noroc. Sub o piatră, pe plajă. Ești peste tot.

Stingherit și încăpățânat, mie fericit.

Când ne invadează neliniștea ta tulburătoare. Revin toate întâmplările hurducate când gândești. Ca un paznic pus să  ne supravegheze te gâtuie emoția. Încă n-o poți arăta nimănui. Odată rămași singuri, tu, eu, disperarea ta și tăcerile care se  tot adună  începem să nu mai zâmbim. Într-o zi îți vei pierde dreptul de a te compătimi și vei vorbi cu îndrăzneală. Genunchii  noștri vor tăcea fericiți.

Un kiwi gothic, o coroană verzulie și un brâu de nectar.

În preajma ta încep chestiunile acelea contradictorii. Și naiba știe cum, începi să semeni cu mine. Că zâmbești strâmb, ca un prințes exilat. Că mie foarte tare îmi plac bărbații pe care îi placi tu. (De asta nu știu cum să scap, se presupune că ar trebui să te iubesc doar pe tine.) Până găsești un răspuns bun, te citesc dintr-o carte. Născocit, fericit, cam coclit, acrișor, pretutindeni, tropăit, în pat trântit, mai am un pic și ling foile astea, cine a mai pomenit  ca ție să îți fie atât de dor de mine și să nu își dea  nimeni seama?

~ by Andi Bob on January 17, 2011.