Un om cuminte nu uită porcarul

Dintr-un palat homeric se furișează un bronzar. Pe mâini încă mai are apă lustrală…Nu știm încotro merge. Abia în versul următor fiii lui se trezesc  și descoperă că tatăl lor a dispărut. (Și nu va mai apărea  în niciunul din poemele epice!!) Probabil un rege va plange și îl va regreta cu adevărat pe prietenul cu care mânca în secret carne friptă. Probabil un porc foarte mare va încerca să îi ia locul oferindu-i ambrozie și noi idei de autocrime. Distruge-i-ar Zeus vlaga de porc intrigant, nu-i ajunge că și-a secat de sânge tot neamul cu obsesiile lui, acum îl va duce din nou pe Rege în războaiele de care abia scăpase.

Bronzarul e de negăsit. Feciorii lui îl plâng și răscolesc pământul în căutarea urmelor sale. Regele a poruncit deja ca ei să fie uciși. Călăul înaripat va cunoaște curând adevărată plăcere…iar epitetul care îi va însoți gemetele de satisfacție va rămâne simbolul sincerității. Călăul , bărbat incert, se numește Pyri. La rândul lui, va fi depus solemn într-o groapă nu mai mare de doi coți și ceva (era plictisitor să sapi o groapă ca de-un cot în cruce, așa că am venit  cu inovația asta și toată lumea a fost fericită). Tot lungul episod al dragostelor bronzarului va putea fi găsit pe o friză din Pilos. Sclavul cu același nume a gândit-o.  Vulgaritatea acestor reflecții să  nu nu nu vă inducă în eroare, aluziile sunt strict referitoare la piraterie și legalizarea ei. Aceasta nu este o parabolă din Ahaia. Bronzarul nu sunt eu. Mâinile mele sunt uscate.

Foto by Marko Airismeri

~ by Andi on 01/07.